Sunday, March 18, 2012

De dor...

         Sunt oameni care deplâng femeile cu mulţi copii că n-au timp pentru a "se veseli cu bărbaţii lor" din cauza celor mici. N-am avut niciodată regrete că n-am ieşit singuri undeva, dimpotrivă, ne bucurăm amândoi să transformăm concediile în prilejuri de bucurie pentru copii. Mi se pare foarte potrivit (dacă nu cumva e o comparaţie prea îndrăzneaţă) şi  în acest caz ceea ce spune părintele Stăniloae despre Sfânta Treime: Daca fiinta dumnezeiasca ar fi in doua Persoane si "n-ar avea pe un al treilea tot atat de nemarginit si de exclusiv, pe care sa-L iubeasca impreuna ar lipsi ceva care ii uneste si in alta forma pe cele doua", ar fi un Dumnezeu nedesavarsit, "comuniunea in doi este si ea limitare. Mai intai comuniunea in doi nu deschide intregul orizont implicat in existenta. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se si inchid; celalalt devine nu numai o fereastra, ci si un zid".
         Dacă există vreun lucru pentru care mi-aş dori din când în când baby sitter, cu siguranţă acela e participarea la slujbele bisericii. De ani de zile viaţa mea liturgică e foarte săracă. Chiar dacă ajung la biserică participarea efectivă la rugăciune e minimă. Asta e una din numeroasele faţete ale "împărţirii" de care vorbea Sf. Ap. Pavel. Fenomenul de tranziţie dat de condiţia maternităţii a fost multă vreme dureros pentru mine, deşi am încercat să compensez cu rugăciune personală şi să-l îndulcesc cu gândul că pe lumea asta lucrările oamenilor sunt felurite şi fiecare trebuie să-şi împlinească în trupul bisericii chemarea lui fără să cârtească în slujirea pe care i-o rânduieşte Dumnezeu. Până la urmă Dumnezeu mângâie sufletul, dăruindu-i o oarecare bucurie celui care călătoreşte pe calea aceasta mai sinuoasă, dar mai lină a căsătoriei.


        "În Sfintele Taine primim harul Sfântului Duh ca pe o scânteie divină pogorâtă în fiinţa noastră. După cum pentru ca o scânteie căzută într-o substanţă să se transforme în flacără este nevoie de aer şi de mişcarea aerului, la fel este necesară o anumită atmosferă pentru ca scânteia harului divin primită în Sfintele Taine să pătrundă în fiinţa noastră şi să devină flacără. Această atmosferă este constituită de duhul Bisericii: toate ritualurile slujbelor şi ale rugăciunilor care-l înconjoară pe om în toate situaţiile. (...) Cu cât participă cineva cu mai multă râvnă la aceste sfinte ritualuri, cu atât mai tare se va aprinde în el scânteia harului până când se va transforma într-o flacără care-i va cuprinde toată alcătuirea fiinţei. Cine va face aşa nu-şi va epuiza niciodată puterile, nu-şi va pierde niciodată vigoarea pe drum şi nu va cădea în nepăsare. (...) Cine vieţuieşte după rânduiala Bisericii, aflându-se ca şi ascuns în spatele unei îngrădiri, nu se teme de amăgirile lumii.
         Dar iată că există persoane care spun: tot acest spirit eclezial este necesar numai celor simpli, iar celor care înţeleg esenţa lucrurilor la este suficientă numai slujirea mentală, spirituală sau sufletească a lui Dumnezeu. (...) Ei se aseamănă unor firave fire de iarbă crescute pe pământ uscat, care abia dau slabe semne de viaţă. (...) Închipuiţi-vă că afară plouă, ninge, viscoleşte şi scoateţi pe asemenea vreme un om neîmbrăcat cum se cuvine. Cât credeţi că va rezista? Exact în aceeaşi situaţie se află cel ce se îndepărtează de Sfintele Taine şi de toată Biserica noastră de viaţă dătătoare." Sf. Teofan Zăvorâtul

8 comments:

  1. Îţi recomand sa citesti ceva foarte frumos, apropo de ce spui :)
    http://prayingwithmyfeet.blogspot.com/

    WHAT DOES "PRAYING WITH MY FEET" MEAN?

    From my introductory post:

    When my oldest three children were very small (i.e.-three, two and infant), I complained to my spiritual father that I seemed to spend more time outside the church than inside: walking/nursing the baby, removing the loud/crying toddler(s), etc. He told me that I was "praying with my feet." I have had many, many occasions to remember his words with gratitude.

    ReplyDelete
  2. E în lista de bloguri pe care le urmăresc :)

    Şi totuşi, nu e decât un mod de a ajuta un om să nu se întristeze. Aş spune că slujirea asta a copiilor e mai degrabă un loc unde-ţi şlefuieşti nişte virtuţi, dar golul dat de lipsa participării la viaţa bisericească nu poate fi umplut aşa uşor. Dumnezeu e atotputernic şi ne întăreşte (cât să nu pierim)

    ReplyDelete
  3. E o suferinta si a mea, cu atat mai mult cu cat eu nu am fost crescuta in biserica si L-am cunoscut pe Dumnezeu de cativa ani, asa ca nu am apucat sa ma bucur suficient de slujbe inainte de a avea copii. Cand am inceput sa le traiesc si sa le simt, m-am trezit ca nu mai pot participa la ele asa cum trebuie. Ca sunt prezenta la biserica, e altceva, dar nu se poate pune problema de traire cu trei copii mici si cu unul in burta, atenta sa nu deranjeze pe nimeni. Mai nou, duhovnicul chiar mi-a dat ascultare ca macar o data pe luna sa merg fara ei la biserica sa particip la Sfanta Liturghie asa cum trebuie si pentru asta sunt nevoita sa platesc o femeie. Au fost dati in care nu m-am indurat sa dau banii si am renuntat, dar apoi am regretat ca nu am facut ascultare. Pentru noi, ca preotese, e mai greu si pentru ca nu ne putem ajuta cu sotii nostri. Acum ca am burta foarte mare, imi e din ce in ce mai greu sa le pregatesc de una singura, sa le pun in masina si sa plec cu ele, asa ca am inceput sa lipsesc unele duminici, lucru care iarasi ma intristeaza. Ma gandesc ca in familiile in care sotul nu e preot, ar trebui sa fie mai usor in privinta asta.

    ReplyDelete
  4. Nu te deznadajdui pentru absente, se poate si mai rau. De multe ori glumesc si ma numesc stalpnica, pentru ca uneori trec luni intregi cand nu pot cobori din casa, uneori nici din pat (cine a avut sarcini toxice stie cu ce se mananca ele)

    ReplyDelete
  5. Doamna ajuta tuturor!
    Citeam pe aici,cateva comentarii de genul "doi copii este ideal,suficient,mai mult de atat iti mananca creierul,copiii se cresc la casa nu la bloc"..si stateam si ma gandeam cu durere dar si cu dragoste la acea femeie.Poate ca cei doi copii ai ei compenseaza cat de cat instinctul matern dar constiinta e linistita?Atata timp cat spui Rugaciunea Tatal Nostru si esti constient ca o si traiesti,oare cum putem zice noi:"Faca-se Voia Ta"?cand noi facem voia noastra?De cand ne-am pus noi dumnezei si stapani peste corpul nostru sa hotaram cati copii sa avem?Pe care sa-i infrumusetam cu haine si daruri si pe altii sa nu-i nastem?Bunica mea a avut 12 copii,pe timp de razboi cu sotul plecat pe front 9 ani de zile.I-a crescut singura ,traind vremuri cumplite de foamete,hranindu-se cu radacini de copaci pentru a avea cum sa -i alapteze pentru ca hrana era putina...si vin si spun comparand aceasta dura realitate cu ce traim noi acum:lux,confort...Oare unde zace samanta egoismului nostru?Dumnezeu ne va intreba la Judecata si noi nu vom avea ce spune.Poate unii vor zice:pai Doamne,am facut doar doi copii,si am lucrat ,am avansat in cariera..etc.Dar Dumnezeu nu cere de la noi asta ci faptele credintei,ascultare,implinirea Voii Lui.
    Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa ne nastem pruncii pe care El ni-i da si sa lumineze mintile intunecate de duhul lumesc al celor care inca sunt stapaniti de el.
    Presbitera Marilena

    ReplyDelete
  6. Pentru mine stramoasele noastre sunt aproape ireale. Mereu cand ma gandesc la ele ma intreb cu rezistau. Nu aveau pampersi, gagteau zilnic, nu aveau apa calda, canalizare, nu aveau nici centrala electrica sau aragaz. Acum suntem raciti aproape toti, cu ochi lipiti, tuse, nas infundat, etc. Ma scol noaptea, aprind LUMINA, dau drumul la ARAGAZ si fac un ceai. Cum se descurcau atunci? Daca ii era rau unui copil si nu aveau foc in soba, trebuiau sa il faca doar pentru un amarat de ceai. Vomita copilul, il duci repede la BAIE si il speli. Imaginati-va cum era atunci. Deja in cele 9 luni ale mele de sarcina, abia ma misc pe aici si cand imi fac baie parca sunt un urs si ma misc cu greutate si mi se pare un chin, dar daca ma gandesc la covata de lemn, la apa ce trebuia incalzita, la galeti de apa carate, apoi aruncate afara, etc. ma intreb ce am facut sa merit asemenea lux.

    ReplyDelete
  7. Nu cred că igiena era cea de azi...
    Mulţi copii mureau de mici...

    ReplyDelete
  8. Asta e evident, insa la fel de dureros cum ar fi si pentru noi astazi. Cred...
    Bunica imi povestea ca ii tine intr-un fel de camasi lungi si atat. Faceau pe ei prin curte, peste tot. In casa podeaua era din pamant asa ca nu se stresau.
    Mortalitatea infantila era mult mai ridicata si mortalitatea femeilor la nastere la fel.

    ReplyDelete