Bunici

Zilele astea mi-am adus aminte de bunicii mei de la ţară, depre care nu-mi amintesc să-mi fi făcut vreodată o observaţie cu asprime sau, Doamne fereşte, să mă fi ocărât sau constrâns vreodată... Şi mi-am mai dat seama că ei nu spuneau niciodată "Te iubesc!" deşi la ei mă simţeam întotdeauna cea mai iubită, prin felul lor de a mă accepta şi de a mă răbda cu toate ale mele, pe care nu l-am mai întâlnit la altcineva.
Ei aveau alte vorbe, mai simple, mai dulci şi mai aproape de ceea ce-şi doreşte omul de la casnicii lui: "Îmi pare rău de tine!" sau "De-abia te văd!". În copilărie expresiile astea mi se păreau stranii, venite parcă din altă lume şi nu le prea prindeam adâncimea. Astăzi au cu totul altă rezonanţă, mai ales când vine vorba "să-mi pară rău" de aproapele mai mult decât de mine sau să mă mai uit ca la soare la oamenii de lângă mine (sau măcar să nu-i critic), ale căror neputinţe şi scăderi le văd zi de zi...